Arta

Arta imbraca atatea forme. Pacat ca isi pierde azi farmecul.

Vreau sa respir arta, vreau sa o simt prin toti porii, pe mai multe cai.

Vreau sa stapanesc arta cuvintelor(in primul rand a literelor), a cifrelor. Sunt destul de importante pentru mine. Vreau sa stapanesc arta fenomenelor din natura. Vreau sa stapanesc arta fiintelor vii. Vreau sa stapanesc arta substantelor. Vreau sa stapanesc arta limbilor. Vreau sa stapanesc arta muzicii. Vreau sa stapanesc arta plastica. Si mai presus de toate, vreau sa stapanesc arta de a iubi. Si a pretui.

Poate ca suna ciudat, dar devii din ce in ce mai “om” pe masura ce patrunzi in adancul artelor…

Nu stiu…

Si as incepe cu o banalitate. Timpul trece. Si noi facem din ce in mai multe lucruri, si cunoastem din ce in ce mai multe lucruri. Si persoane. Mda, traim in societate. Asadar, oamenii ne influenteaza. Si depindem de ei intr-o mai mica sau mai mare masura.
Si exista oameni pe care ti-i faci prieteni; oameni care te atrag; oameni cu care nu ai nicio tangenta; oameni pe care nu-i agreezi. Cred ca fiecare din noi ar putea da exemple.
Si totusi, e o categorie de oameni fata de care nu poti sa fii indiferent: oamenii pe care ii iubesti. E normal sa fie asa.
Si cu cat trece timpul si ajungi sa realizezi atatea lucruri pentru care apreciezi oamenii, simti ca nu poti sa ii lasi balta vreodata.
De ceva timp, m-am cam schimbat. Sunt destul de fragila, dar mai puternica fata de cum eram inainte. Am invatat sa iubesc, sa iert si sa rabd. Ma simt ciudat, pentru ca e ceva strain pentru mine, eu traiam inainte si fara sa “traiesc”.
Am ajuns sa fiu asa de profunda…Nici nu-mi dau seama ca inainte eram altfel.
Si m-am atasat…
Si adevarul e ca…nu stiu ce sa fac…niciodata. Mi-e cam frica. Si stiu ca nu ar trebui sa fiu o lasa. Nu stiu ce va fi in viitor. Pot decat sa sper, sa cred, si sa “lupt” pentru fericirea mea.

And the wind was blowing…

Pentru mine e ceva destul de sumbru in momentul de fata. A plouat, si e noapte acum, nu mai ploua, dar bate vantul. Iar geamul era deschis, si eu nu mi-am dat seama… Cum, domne, cum? Si am aruncat o privire pe geam. Da, si m-am simtit asa de ciudat.

Nu stiu de ce. Ce poate fi mai banal decat vremea? Nu stiu cum sa zic, dar noi, oamenii, fiinte evoluate ce suntem, ar trebui sa nu fim afectati de niste chestii pe care le stim deja, de niste chestii normale, banale si care se repeta. Si totusi…

Simt, intr-un fel, ca vremea conteaza si ea pentru starea mea, pentru dispozitia mea.

Si asta nu cred ca era valabil mai demult…sau, cel putin, de-abia se constata. Nu stiu…dar tind sa cred ca eram altfel…

Dar stai, daca eram copil, se presupune ca trebuia sa ma “miste” orice lucru, cat de mic si de neinsemnat ar fi. Poate a fost si asta…Insa nu pot sa-mi dau seama acum.

Cert e ca trebuie sa fie o perioada intermediara…da, mereu e ceva la mijloc, nu?

Perioada intermediara, intre copilul de altadata, copilul care a mai crescut si isi traieste pubertatea, si intre un adolescent care s-a schimbat si s-a mai maturizat si reflecta asupra vietii.

E asa de ciudat si totusi asa de banal. Toti ar trebui sa trecem prin asta, nu?

Si acum mai intervin si momentele in care suntem intr-o continua cautare de sine. Si cand, de fapt, am fost intotdeauna o singura persoana. Noi, fiecare din noi, incercam sa ne modelam.

Si acum simtim mai mult decat credem. Da, pentru ca am crescut si parca suntem si mai receptivi. Oare? Dar e o diferenta intre copilul mic, atent la lucrurile marunte, si adolescentul care priveste lumea cu alti ochi. Acum vedem pe pielea noastra si restul de bucatele din viata. Observam cum trece timpul…si induram tot. Ne simtim neinsemnati, caci ne matura, cu grija, cum are el chef.

Poate ca imi caut cuvintele cu grija intr-o camera dezordonata si prafuita…

Sau poate e doar frigul de afara.

Traiasca tineretul…

Azi cand ne plimbam prin parc, ne-am intalnit cu un mos cu care nu aveam nicio legatura (evident) si care ne-a spus: “Traiasca tineretul ! Ce bine va sta!”. Foarte simpatic batranelul . El(my bf) a crezut ca intentia lui a fost una de a ne lua peste picior, ironizand totul. Mie nu mi s-a parut asa. Parca a spus-o prea cu voie buna. Si asta ma face sa ma gandesc la diferenta de caracter dintre oamenii in varsta.

Adica aici vroiam sa ajung. Care e schimbarea adusa celor de pe vremea “lu’ Ceausescu”…

Am mai avut odata o intalnire cu o doamna in varsta pe strada, care trecea pe langa noi cand ne oprisem sa ne pupam si ne-a spus dumneaei ca pasamite ne vede in fiecare zi cand se duce la servici, ca noi nu respectam nustiuce lege, in care zice ca n-avem voie sa avem astfel de manifestari “intime” pe strada si ca ne poate reclama…si ne-a facut un ditamai tam-tamu’. Ahh, cred ca am avut traume ceva timp dupa ce dadusem peste babuta asta.

Se constata faptul ca unii dintre batrani sunt inca ramasi cu mentalitate comunista. Nu am zis ca sunt pro libertate absoluta, caci stim cu totii ca daca nu exista reguli, ar exista un dezechilibru. Stim ca nu e bine nici intr-o parte, nici in cealalta, acum, in ziua de azi, e bine sa fii moderat.

Dar exista si batrani simpatici. Desi poate sunt luati drept senili sau nebuni. Nu stiu ce sa zic…Cert e ca prefer un batranel simpatic decat o baba comunista. Peripetii cu babute am avut destule la viata mea, cele mai multe se petreceau cand eram prin generala. Si cele mai multe se petreceau pe motiv ca aveam o pofta si nu ne puteam abtine sa nu luam niste fructe (fie ele corcoduse, mere, pere, caise, cirese, visine etc.) din unii copaci de pe langa blocuri. Bine, poate ne mai intindeam mana si cand treceam pe langa o casa cu copaci cu ramurele iesite la vedere, pline cu fructe . Dar eram copii. Timpul ne schimba. Si atunci aveam o groaza de scandaluri cu batraneii “posesori”. Da’ de unde, ca de multe ori era o plantatie publica . Doar nu au pus sarma ghimpata acolo si un avertisment “Nu atingeti!”. Din moment ce un copac este plantat pe langa un bloc, fara garduri inalte sau mai stiu eu ce imprejmuiri, nu mi se pare ilegal sa iau si eu un fruct acolo… Si eu am copac in fata blocului si poate ca aveam momente cand le atrageam unora atentia, dar asta doar pentru ca rupeau crengile. Si acum nu le mai zic nimic…Stiu cum e sa fii copil.

Problema e ca apare o diferenta in gandire intre generatia de astazi si cea de ieri. Da…Ar trebui ca voi, batranilor in primul rand, si voi adultilor, sa incercati sa ne intelegeti, caci noi am crescut in alte conditii. Si daca nu va convine ceva la noi, nu e neaparat vina noastra. Cred ca trebuie ca un copil sa fie indrumat continuu, si trebuie sa ai mare rabdare cu el. Mie mi-e frica sa am copii )). Nu-mi pot imagina asa ceva. Doamne, ma infioara gandul asta. Sunt eu inca un copil, ce-i drept. Si nu vreau sa ma vad parinte inca. Desi poate ma mai gandesc la asta, incerc sa-mi imaginez. Dar nu pot sa-mi dau seama ce inseamna cu adevarat asta.

Oricum, m-am cam pus pe ganduri. Lumea nu e chiar asa de rea. Mereu trebuie sa vezi fiecare parte din INTREG. Daca generalizezi, nu obtii nimic. Poate decat amagire. Cand vrei sa faci ceva, trebuie sa aplici asta si la nivel personal. Nu te astepta sa ai aceleasi rezultate daca privesti ca ansamblu un grup fata de a te lega personal de fiecare in parte. De exemplu, daca profa zice ca te controleaza pe tine si pe alti cativa colegi neaparat data viitoare, iti vei face tema poate de frica. Si nu mai e acelasi lucru ca si cand ar fi zis tuturor copiilor ca ii va controla…Asa-i?
Cand te pomeneste lumea, conteaza mai mult pentru tine.

Si de ce sa judecam, cand putem sa observam partile frumoase?

Traiasca tineretul, da, pentru ca acum de noi depinde totul. Si probabil sunteti constienti ca avem nevoie de ajutorul vostru, de sprijinul vostru, NU DE CRITICILE VOASTRE. Daca nu sunteti inca constienti, deschideti bine ochii. Sunteti “cu experienta de viata” si ar trebui sa fiti intelegatori, caci si voi ati fost candva copii. Si sa te sustina cineva este mare lucru..

E toamna…

Here we go again…

Sunt mai mult sau mai putin prinsa in miscarea asta de revolutie a Pamantului ;;)…well, cine ma intelege si pe mine? Mai exact, a venit toamna…si trebuie eu sa fiu putin cam melancolica…

A trecut un an…

A trecut vara…

M-am schimbat. Ma vad in ochii mei altfel decat odinioara. Si intr-un fel, tot eu sunt. Dar ma uit in oglinda si vad un copil care a muscat din partea “stricata” a vietii, si acum vrea sa scuipe si sa taie partea aia, bucurandu-se in continuare de cea dulce si frageda. Mda…sunt un copil care s-a maturizat putin cate putin…si care nu vrea s-o mai faca. Parca nu vreau sa mai cresc. Vreau sa raman tot eu, vreau sa ma bucur de copilaria mea care nu mai exista. Simt asa, o teama de viata. Vreau sa nu sufar, vreau sa nu intru intr-o rutina mai mare decat asta in care sunt… Vreau sa nu fiu impovarata de probleme… Vreau sa nu-mi fac atatea griji…Vreau sa nu ma mai gandesc la viitorul meu.

Ah, e toamna iar…Si ploua. Si e frig. Si ma simt putin coplesita de asta. Cand eram in vacanta, parca vroiam sa inceapa toamna. Ma plictisisem, nu plecasem nicaieri (si asta tot din ambitia mea prosteasca), si vroiam sa vina scoala doar ca sa am ce face. Si uite ca acum parca imi pare rau. V-am mai spus asta…Asa sunt eu. Vreau sa vina scoala in plina vacanta si apoi regret. Cred ca asa a fost mereu, cu exceptia anului trecut. Si incep iar sa fiu melancolica…

Parca ma simt din ce in ce mai mica. Si mai neinsemnata. Si parca as vrea sa ma conving pe mine insami ca nu e asa. Sunt si eu o persoana speciala… sa zicem. Dar la ce folos? Cu totii trecem prin viata. Si ne schimbam intr-un fel sau altul, chiar daca nu ne dam seama.

Vreau sa ma bucur iar. Vreau, de fapt, sa fac ceva neobisnuit, sa ma bucur de clipele astea de acum, cat am timp. Vreau sa simt ca nu imbatranesc. “Nu-i lasati sa ma ia!” mda ))…acu’ ziceti ca sunt nebuna. Nu vreau sa ma maturizez. Pur si simplu. Parca vreau sa nu ma trezesc la realitate. Eu sunt mult prea sensibila si mult prea visatoare. Si o lovitura m-ar face sa cad de pe piscul cel mai inalt…Si daca voi cadea, va fi rau de tot. Cred. Pentru ca nu pot sa-mi inchipui altceva…Pentru ca ma stiu. Si incerc de una singura sa ma imbarbatez. Sa-mi dau curaj. Sa fiu mai indiferenta, sa ma doara mai putin si sa fiu rece…Rece ca vremea de afara ).

E o stare foarte ciudata…Asta pentru ca sunt confuza. Nu mai stiu ce vreau, nu mai stiu prea multe in general, pentru ca nu pot fi sigura de nimic si de nimeni, nu mai stiu ce vor ceilalti de la mine. Parca in adancul meu sunt un emoid. Nu vroiam sa zic asta…

Ati putea sari in capul meu, dar eu nu sunt decat introvertita. Atat. Si nu aveti nimic de-a face cu mine. Adica nu stiti prin ce trec eu. Nu ca ma trezesc eu acum ca vai, cate probleme am…Pur si simplu sunt un pic deprimata. Si poate ca as avea motive, poate nu. Nu conteaza asta. Problema e ca sunt deprimata si vreau sa fac ceva ca sa imi treaca. Vreau sa ma bucur. Si sper sa se intample cat mai curand. Si vreau sa nu-mi mai pese de orice.

Daca stau mai bine sa ma gandesc, de ce sa fiu suparata? Adica asta nu e nimic. Tocmai pentru ca ESTE toamna, ar trebui sa ma bucur. Si sper s-o fac.

Prea multe.

In lumea asta se intampla si s-au intamplat atat de multe…E ceva logic, se poate spune. De ce? Nu cred ca trebuie sa ne intrebam asa ceva, stim ca suntem hominizi in jur de cateva miliarde, in crestere, si ca avem atatea idei, inventii si ca cercetam mereu lumea din jurul nostru. Suntem cu bune si cu rele. Suntem “specia” care domina planeta. Suntem cei alesi pentru a o stapani. Suntem cruzi, suntem visatori, suntem ceva mai mult decat niste simple vietuitoare.
Sunt prea multe pentru mintea umana. Prea, prea multe. Nu poti face fata… Ia gandeste-te cate generatii au trait pana acum. In timp ce tu esti decat un individ mic si neinsemnat fata de lumea asta gigantica, in fiecare colt de glob se intampla atatea chestii… Mor oameni, se nasc altii, viata isi urmeaza cursul ei normal. Sunt copii care se joaca, adolescenti care se distreaza, adulti care muncesc, batrani care se odihnesc. Oameni care se plimba, oameni care danseaza, oameni care iubesc. Oameni care se bucura. Oameni care plang. Oameni care urla, care se bat, care isi exprima furia si necazurile. Oameni care citesc, oameni care scriu, oameni care se uita la televizor, oameni care stau pe internet, oameni care dorm. In timp ce tu te plictisesti, se intampla atatea in lume incat nici nu iti poti imagina. Acum crezi ca esti neinsemnat. Te simti ca o furnica. Doar imagineaza-ti cat de mare e lumea… Poti face fata? Nu, pentru ca nu stiu cine ar putea fi la curent cu toate stirile de pe glob. Si chiar daca esti la curent cu stirile, stii ca stirile reprezinta decat o mica fractiune din tot ceea ce se intampla in lumea asta. Da, timpul trece, cu tine, pe langa tine, sau fara tine, daca te-au pus in sicriu, ti-au aruncat tarana peste templul in care erai odinioara creatura suprema a propriilor tale idei, peste trupul tau firav care tocmai a considerat ca “nu mai poate”. Si atunci lumea te uita. Si iar te simti neinsemnat, iar crezi ca nu esti nimic pentru lumea asta. Timpul matura totul. Timpul le rezolva pe toate. Timpul le distruge pe toate, si le creeaza pe toate. Pare o scara infinita, pe care incercam mereu s-o urcam si nu reusim sa ajungem la capat. Urcam, urcam, apoi ne impiedicam. Si cadem. Suntem dezamagiti, suferim. Apoi urcam iar. Ne simtim iar capabili sa infruntam totul. Si tot asa.
Ce-ar fi daca s-ar opri timpul in loc? Ce-ar fi daca ar fi o clipa in care nu ne-am mai ingrijora pentru absolut nimic? Ce-ar fi daca ai face lumea un glob de cristal pe care tu sa-l rotesti si sa-l privesti peste tot, sa-l analizezi, sa vezi ce se intampla in lumea asta mare. Care acum, pentru tine, care o ai in mana, este mica. Dar observi ca, desi o ai in mana, e mai mare decat credeai. Da, din moment ce o studiezi indeajuns, te simti si mai neinsemnat. De fapt, poate realizezi intr-adevar cum ar trebui sa fii in viata. Te construiesti pe tine, schita a propriilor idei.
Da, sunt mult prea multe in lumea asta ca sa poti sa faci fata. Pari prea mic, pari prea neimportant. Si crezi ca stii prea putine. Vrei sa stii mai multe. Dar avem o viata prea scurta ca sa ne-o petrecem incercand sa analizam lumea. Sau nu e prea scurta? Hai sa analizam putin cate putin, din cand in cand. De fapt, ideal ar fi sa ne deprindem obiceiul s-o analizam cat traim. Da, putin cate putin. Pentru ca e lumea in care TU traiesti. Lumea in care NOI traim. Da, in care traim cu totii. Hai s-o facem mai buna ). Hai sa inlesnim cate ceva.
Parca pare prea mult…Pare prea greu. Parem prea mici. Dar impreuna avem putere. Avem mai multa putere decat credem. Hai s-o lasam sa se iveasca. Dati-mi mana si hai sa ne ajutam unii pe altii.
Asta e tot. Daca fiecare om ar face asa ceva, implicit ar fi un mare progres.
Dragoste. Nadejde. Speranta. Cinste. Fericire. Credinta. Adevar. Mila. Pare a fi o lista cu bunatati. Si eu vreau sa iau cosul si sa le cumpar. E o super oferta! Da, e reducere 100%!
Haideti, oameni, sunt pe gratis! Veniti si luati-le. Avem destule pentru toata lumea. Pentru fiecare din voi, cat poftiti. Nu e decat imaginatia mea bolnava. Toate astea se cumpara cu sufletul. Si nu ai nimic de pierdut. Va fi mai bine.

Confused…

Nu stiu ce sa mai zic. Da, asta-i inca una din zilele acelea in care nu mai stiu ce se intampla cu mine, nu mai stiu ce stiu, nu mai stiu ce cred. Nu stiu cine vreau sa fiu. Vreau sa nu-mi pese de nimeni si nimic. Ahh, de ce trebuie sa fie viata complicata? Ma gandeam ce-ar fi sa ma mut undeva in munti, sa-mi fac o coliba si sa duc o viata linistita. Sau poate sa ma mut undeva pe o insula, sa fac in fiecare zi baie in ocean/mare/orice apa curata ar fi. Sa nu mai vad agitatie. Sa stau undeva unde sa ma simt in largul meu. Unde sa simt ca nimeni nu ma deranjeaza. Nu mai stiu ce vreau.

Vreau s-o readuc inapoi pe optimista din mine, increzatoare si perseverenta.  Vreau sa urle si sa iasa la iveala, sa ma faca pe mine sa ma pun din nou pe picioare. Vreau sa pot sa spun ca daca imi doresc ceva cu adevarat, asa va fi. Vreau sa pot sa zic ca totul va fi bine. Vreau sa stiu ca totul e bine.

Vreau sa nu mai sufar… Dar stim cu totii ca asta se intampla mereu. Trebuie sa mai si cadem. Sa ne mentinem pe linia de plutire. Nu putem sa trecem prin viata fara sa suferim macar un pic.

Si poate ca o sa adorm de data asta cu zambetul pe buze. O sa zic ca o sa fie bine. Iar. O sa cred si mai mult in mine si in ceea ce vreau eu. O SA FIE BINE! Si chiar vreau sa simt ca asa e. Daca nu te incurajezi pe tine, cine s-o faca? Se pare ca uneori trebuie sa ne uitam la noi inainte sa-i privim pe ceilalti. Da, sa ne uitam in oglinda, sa ne multumim pe noi, sa vedem cine suntem, sa ne judecam pe noi, sa ne cercetam. Si apoi pe ceilalti. Daca tu nu stii cine esti si ce vrei, atunci ce pretentii sa ai de la altii? Sau cum vrei sa-i cunosti pe ceilalti?

Totul va fi bine. Asta trebuie s-o zicem mereu. Trebuie sa avem mereu incredere. Si poate ca nu ne va parasi speranta. Poate ca vor patrunde razele de soare in coliba saracacioasa si intunecoasa in care ne aflam. Poate ne scoate cineva de acolo, la lumina. Scoateti-ma la lumina…

Pentru ca vreau sa vad din nou, in culori, lumea…

Si se pare ca n-a fost asa…

Hmmm…oare calculatorul poate ajunge la un stadiu de asa-zis “drog”? Se spune ca, cu cat iei mai multe, cu atat devii mai dependent. Si se pare ca eu nu am avut de lucru decat sa ma simt si mai atrasa de “faza” asta cu bloggaritul.
Nu dorm. Imi pare rau de mine. Aberez. Nu ma tin de cuvant.

Vreau sa va zic ceva. Bloggariti, dar in limita timpului disponibil. Si nu patrundeti in viata asta ireala. Nu va faceti prea multe iluzii. Nu va pierdeti timpul…Nu stiu ce timp e pierdut si care nu, dar daca nu te ia nimeni in seama, pot sa zic ca e pierdut. Poate ca scriu pentru mine. Poate ca scriu ca sa vad ce “talente” am eu. Nu stiu…Dar imi place sa scriu. Imi place sa ma exprim cat se cuvine artistic, pentru ca in mod normal nu prea o fac. Sunt prea timida. Detest asta. Nu-mi pot da drumul prea usor gandurilor, nu sunt genul care scoate multe pe gura fara sa gandeasca. Bine, mai fac si asta. Nimeni nu e perfect, si cred ca o stim cu totii prea bine. Incep sa cred ca totul devine un monolog aberant, in care nu exist decat eu cu iluziile mele, cu conceptiile mele, cu principiile mele, cu propria mea incercare de a ma face un om mai bun, si de a-mi intari increderea in mine. Nu stiu ce fac…
Acum ma voi tine de cuvant, pentru ca am vointa. Si mi-e somn. Ce ciudat, nu? Parca devine un jurnal…

Fara sens.

Hmm…ma cam doare capul, sunt extrem de obosita, si mi se inchid ochii, si m-am apucat sa mai scriu ceva pe blog. Asta dupa ce am citit niste bloguri si poate mi s-a facut iar pofta de scris.

E ciudat, caci atunci cand iti place ceva sau cineva (nu e vorba de atractie intre sexe), parca vrei sa simti si tu ceea ce simte persoana respectiva, sau poate ai vrea sa fii in pielea ei, sau, mai exact, ai vrea sa fii ca ea. Si poate ca asta s-a ascuns mereu in fiecare din noi. Vrem sa fim ceea ce ne place. Si incercam. Sau nu.

Dau si o explicatie pentru titlul blogului meu. Sport de degete…asta face omul foarte des. Si sportul de degete cel mai modern este cel al jocului pe taste. Al tastatului in sine. Si e ciudat ca masinariile si aparatele devin indispensabile. Nu mai suntem cei de altadata.

Am devenit cam “addicted” de calculator. Intr-un fel, imi pare rau. Mi-ar placea sa dau mai departe la politehnica poate, si poate ca as vrea sa ma ocup de domeniul informaticii, dar am spus “NU”. Am zis “NU” pentru ca mi-e mila de ochii mei. Nu vreau sa ajung oarba. Si credeti-ma, am un caz in familie si stiu cum e. Si ar trebui sa-mi fie invatatura de minte.

Bine, poate ca postul asta are sens pana la urma. Poate e cate ceva bun in oricine sau in orice. Nu stiu…

Dar acum cel putin mi-e mila de ochii mei. Hai pa-pa si noapte buna!

Gura-cavitate bucala, cu 3 functii

Dupa titlul asta, ati zice ca vreau sa analizez un subiect la medicina…sau sunt la ora de bio si ne da profa lucrare… Nope, va inselati.
Imi place filozofeala corcita cu stiintele exacte. Imi place varza ! Si varza de mancat, si varza…varza. Dar nu orice fel de varza, ci una buna, reusita. Exista si varza reusita, nu stiati? Hey, hai sa fim seriosi… Daca folosesti neologisme da bine…Dap, si “zice lumea ca esti om mai destept, mai cu carte”. Era o metafora va sa zica…
Deci, vreau sa tratez aici…gura lumii…oh da. Cea mai nenorocita dintre toate. Am citit o nuvela numita astfel. Nu-mi mai amintesc mare lucru din ea, dar ce stiu e ca avea o morala. Si cred ca aceasta morala era aceea gen “I don’t give a f***”, sau “sa lasi lumea sa vorbeasca” , gen “cainii latra, ursu’ merge”. Dap, lumea spune multe, si barfa se extinde asa de usor…
Urasc barfa. Aaah, cat o urasc…Bine, poate o mai practic si eu uneori. Dar nu pot sa spun, propriu-zis, ca barfesc, pentru ca eu nu fac decat sa trasmit “stiri” unor prietene. Dar nu as inventa niciodata ceva doar ca sa fac rau cuiva…Mi se pare o modalitate de foarte extra mega hiper prost gust.
Nu pot sa zic ca mi s-a intamplat chiar azi asa ceva, doar ca azi vreau sa vorbesc despre asa ceva. Pentru ca asa vreau, pentru ca m-am saturat sa-mi pese de ceilalti.
Gura multa cred ca nu o suporta nimeni… Cine stie, poate un om asa de calm si de impacat cu sine incat stie sa ignore. Sau un om care are de-a face cu teologia…deci, nu un om obisnuit.
Ma ranesc vorbele destul de usor, sunt fragila, sunt sensibila si nu suport asta la mine…Am vrut uneori sa fiu de fier, de otel, sa nu ma mai doara, de fapt sa ma doara UNDEVA, adica sa nu-mi mai pese, sa zic ca vorbele nu-s nimic, ca sunt niste prostii. Ah, dar eu sunt o fetita mica si “smiorcaicioasa”. Gata, m-am saturat…Si totusi, o mai fac. Nu ma invat minte. Nu stiu ce mi-ar trebui sa ma-nvat minte.
Dar urasc gura multa cat cuprinde…Nu sufar persoanele care nu se gandesc la ceea ce spun, care nu trec odata prin procesor ceea ce tocmai le-a iesit pe gurita aia dulce si scumpa, pupa-o-ar mama . Nu suport persoanele care inventeaza, si care nu sunt in stare sa-ti spuna ceva in fata. Ma placi, bine. Nu ma placi, iar bine. Spune-mi domne, n-o sa-ti port pica. Bine, nu stiu ce curaj as avea eu…Dar nu cred ca am urat vreodata vreo persoana. Nu ma caracterizeaza asa ceva. Poate ca am mai fost extrem de suparata, poate ca am mai vrut sa comit vreun pacat mare a.k.a. crime (doar ca nu as fi fost in stare de asa ceva, duh!), poate ca am avut ceva cu unele persoane si nu le-am zis, pentru ca nu as fi vrut sa aiba si ele ceva cu mine din cauza ca poate eu aveam ceva cu ele. I like to be peaceful. Peace, maaaaaaan >-! Porumbei albi, ramurele de maslin. Sau ceva de genu’.
Nu sunt nici foarte sociabila, desi imi place sa fiu draguta cu lumea. Sunt si “io” mai timida, acu’ nu va luati de mine ca sunt si “io” mica . Asta sunt eu, mi-e uneori greu sa ma exprim, sau poate ca am o teama sa nu scot “porumbei” pe gurita, vreo perla ceva… Nu imi place sa ma fac de ras. Asta ma face mai putin sociabila…de fapt e decat unul din acele motive. Da, actually, mi-e un pic frica si de ce zice lumea. Imi pasa. Pentru ca stiu ce inseamna barfa, desi nu ar trebui sa-mi pese si incerc sa fac asta cat mai putin, incerc sa fiu mai indiferenta.
Hai sa lasam gura multa deoparte si sa fim putin mai intelepti, shall we?