E toamna…

Here we go again…

Sunt mai mult sau mai putin prinsa in miscarea asta de revolutie a Pamantului ;;)…well, cine ma intelege si pe mine? Mai exact, a venit toamna…si trebuie eu sa fiu putin cam melancolica…

A trecut un an…

A trecut vara…

M-am schimbat. Ma vad in ochii mei altfel decat odinioara. Si intr-un fel, tot eu sunt. Dar ma uit in oglinda si vad un copil care a muscat din partea “stricata” a vietii, si acum vrea sa scuipe si sa taie partea aia, bucurandu-se in continuare de cea dulce si frageda. Mda…sunt un copil care s-a maturizat putin cate putin…si care nu vrea s-o mai faca. Parca nu vreau sa mai cresc. Vreau sa raman tot eu, vreau sa ma bucur de copilaria mea care nu mai exista. Simt asa, o teama de viata. Vreau sa nu sufar, vreau sa nu intru intr-o rutina mai mare decat asta in care sunt… Vreau sa nu fiu impovarata de probleme… Vreau sa nu-mi fac atatea griji…Vreau sa nu ma mai gandesc la viitorul meu.

Ah, e toamna iar…Si ploua. Si e frig. Si ma simt putin coplesita de asta. Cand eram in vacanta, parca vroiam sa inceapa toamna. Ma plictisisem, nu plecasem nicaieri (si asta tot din ambitia mea prosteasca), si vroiam sa vina scoala doar ca sa am ce face. Si uite ca acum parca imi pare rau. V-am mai spus asta…Asa sunt eu. Vreau sa vina scoala in plina vacanta si apoi regret. Cred ca asa a fost mereu, cu exceptia anului trecut. Si incep iar sa fiu melancolica…

Parca ma simt din ce in ce mai mica. Si mai neinsemnata. Si parca as vrea sa ma conving pe mine insami ca nu e asa. Sunt si eu o persoana speciala… sa zicem. Dar la ce folos? Cu totii trecem prin viata. Si ne schimbam intr-un fel sau altul, chiar daca nu ne dam seama.

Vreau sa ma bucur iar. Vreau, de fapt, sa fac ceva neobisnuit, sa ma bucur de clipele astea de acum, cat am timp. Vreau sa simt ca nu imbatranesc. “Nu-i lasati sa ma ia!” mda ))…acu’ ziceti ca sunt nebuna. Nu vreau sa ma maturizez. Pur si simplu. Parca vreau sa nu ma trezesc la realitate. Eu sunt mult prea sensibila si mult prea visatoare. Si o lovitura m-ar face sa cad de pe piscul cel mai inalt…Si daca voi cadea, va fi rau de tot. Cred. Pentru ca nu pot sa-mi inchipui altceva…Pentru ca ma stiu. Si incerc de una singura sa ma imbarbatez. Sa-mi dau curaj. Sa fiu mai indiferenta, sa ma doara mai putin si sa fiu rece…Rece ca vremea de afara ).

E o stare foarte ciudata…Asta pentru ca sunt confuza. Nu mai stiu ce vreau, nu mai stiu prea multe in general, pentru ca nu pot fi sigura de nimic si de nimeni, nu mai stiu ce vor ceilalti de la mine. Parca in adancul meu sunt un emoid. Nu vroiam sa zic asta…

Ati putea sari in capul meu, dar eu nu sunt decat introvertita. Atat. Si nu aveti nimic de-a face cu mine. Adica nu stiti prin ce trec eu. Nu ca ma trezesc eu acum ca vai, cate probleme am…Pur si simplu sunt un pic deprimata. Si poate ca as avea motive, poate nu. Nu conteaza asta. Problema e ca sunt deprimata si vreau sa fac ceva ca sa imi treaca. Vreau sa ma bucur. Si sper sa se intample cat mai curand. Si vreau sa nu-mi mai pese de orice.

Daca stau mai bine sa ma gandesc, de ce sa fiu suparata? Adica asta nu e nimic. Tocmai pentru ca ESTE toamna, ar trebui sa ma bucur. Si sper s-o fac.