Prea multe.

In lumea asta se intampla si s-au intamplat atat de multe…E ceva logic, se poate spune. De ce? Nu cred ca trebuie sa ne intrebam asa ceva, stim ca suntem hominizi in jur de cateva miliarde, in crestere, si ca avem atatea idei, inventii si ca cercetam mereu lumea din jurul nostru. Suntem cu bune si cu rele. Suntem “specia” care domina planeta. Suntem cei alesi pentru a o stapani. Suntem cruzi, suntem visatori, suntem ceva mai mult decat niste simple vietuitoare.
Sunt prea multe pentru mintea umana. Prea, prea multe. Nu poti face fata… Ia gandeste-te cate generatii au trait pana acum. In timp ce tu esti decat un individ mic si neinsemnat fata de lumea asta gigantica, in fiecare colt de glob se intampla atatea chestii… Mor oameni, se nasc altii, viata isi urmeaza cursul ei normal. Sunt copii care se joaca, adolescenti care se distreaza, adulti care muncesc, batrani care se odihnesc. Oameni care se plimba, oameni care danseaza, oameni care iubesc. Oameni care se bucura. Oameni care plang. Oameni care urla, care se bat, care isi exprima furia si necazurile. Oameni care citesc, oameni care scriu, oameni care se uita la televizor, oameni care stau pe internet, oameni care dorm. In timp ce tu te plictisesti, se intampla atatea in lume incat nici nu iti poti imagina. Acum crezi ca esti neinsemnat. Te simti ca o furnica. Doar imagineaza-ti cat de mare e lumea… Poti face fata? Nu, pentru ca nu stiu cine ar putea fi la curent cu toate stirile de pe glob. Si chiar daca esti la curent cu stirile, stii ca stirile reprezinta decat o mica fractiune din tot ceea ce se intampla in lumea asta. Da, timpul trece, cu tine, pe langa tine, sau fara tine, daca te-au pus in sicriu, ti-au aruncat tarana peste templul in care erai odinioara creatura suprema a propriilor tale idei, peste trupul tau firav care tocmai a considerat ca “nu mai poate”. Si atunci lumea te uita. Si iar te simti neinsemnat, iar crezi ca nu esti nimic pentru lumea asta. Timpul matura totul. Timpul le rezolva pe toate. Timpul le distruge pe toate, si le creeaza pe toate. Pare o scara infinita, pe care incercam mereu s-o urcam si nu reusim sa ajungem la capat. Urcam, urcam, apoi ne impiedicam. Si cadem. Suntem dezamagiti, suferim. Apoi urcam iar. Ne simtim iar capabili sa infruntam totul. Si tot asa.
Ce-ar fi daca s-ar opri timpul in loc? Ce-ar fi daca ar fi o clipa in care nu ne-am mai ingrijora pentru absolut nimic? Ce-ar fi daca ai face lumea un glob de cristal pe care tu sa-l rotesti si sa-l privesti peste tot, sa-l analizezi, sa vezi ce se intampla in lumea asta mare. Care acum, pentru tine, care o ai in mana, este mica. Dar observi ca, desi o ai in mana, e mai mare decat credeai. Da, din moment ce o studiezi indeajuns, te simti si mai neinsemnat. De fapt, poate realizezi intr-adevar cum ar trebui sa fii in viata. Te construiesti pe tine, schita a propriilor idei.
Da, sunt mult prea multe in lumea asta ca sa poti sa faci fata. Pari prea mic, pari prea neimportant. Si crezi ca stii prea putine. Vrei sa stii mai multe. Dar avem o viata prea scurta ca sa ne-o petrecem incercand sa analizam lumea. Sau nu e prea scurta? Hai sa analizam putin cate putin, din cand in cand. De fapt, ideal ar fi sa ne deprindem obiceiul s-o analizam cat traim. Da, putin cate putin. Pentru ca e lumea in care TU traiesti. Lumea in care NOI traim. Da, in care traim cu totii. Hai s-o facem mai buna ). Hai sa inlesnim cate ceva.
Parca pare prea mult…Pare prea greu. Parem prea mici. Dar impreuna avem putere. Avem mai multa putere decat credem. Hai s-o lasam sa se iveasca. Dati-mi mana si hai sa ne ajutam unii pe altii.
Asta e tot. Daca fiecare om ar face asa ceva, implicit ar fi un mare progres.
Dragoste. Nadejde. Speranta. Cinste. Fericire. Credinta. Adevar. Mila. Pare a fi o lista cu bunatati. Si eu vreau sa iau cosul si sa le cumpar. E o super oferta! Da, e reducere 100%!
Haideti, oameni, sunt pe gratis! Veniti si luati-le. Avem destule pentru toata lumea. Pentru fiecare din voi, cat poftiti. Nu e decat imaginatia mea bolnava. Toate astea se cumpara cu sufletul. Si nu ai nimic de pierdut. Va fi mai bine.

Confused…

Nu stiu ce sa mai zic. Da, asta-i inca una din zilele acelea in care nu mai stiu ce se intampla cu mine, nu mai stiu ce stiu, nu mai stiu ce cred. Nu stiu cine vreau sa fiu. Vreau sa nu-mi pese de nimeni si nimic. Ahh, de ce trebuie sa fie viata complicata? Ma gandeam ce-ar fi sa ma mut undeva in munti, sa-mi fac o coliba si sa duc o viata linistita. Sau poate sa ma mut undeva pe o insula, sa fac in fiecare zi baie in ocean/mare/orice apa curata ar fi. Sa nu mai vad agitatie. Sa stau undeva unde sa ma simt in largul meu. Unde sa simt ca nimeni nu ma deranjeaza. Nu mai stiu ce vreau.

Vreau s-o readuc inapoi pe optimista din mine, increzatoare si perseverenta.  Vreau sa urle si sa iasa la iveala, sa ma faca pe mine sa ma pun din nou pe picioare. Vreau sa pot sa spun ca daca imi doresc ceva cu adevarat, asa va fi. Vreau sa pot sa zic ca totul va fi bine. Vreau sa stiu ca totul e bine.

Vreau sa nu mai sufar… Dar stim cu totii ca asta se intampla mereu. Trebuie sa mai si cadem. Sa ne mentinem pe linia de plutire. Nu putem sa trecem prin viata fara sa suferim macar un pic.

Si poate ca o sa adorm de data asta cu zambetul pe buze. O sa zic ca o sa fie bine. Iar. O sa cred si mai mult in mine si in ceea ce vreau eu. O SA FIE BINE! Si chiar vreau sa simt ca asa e. Daca nu te incurajezi pe tine, cine s-o faca? Se pare ca uneori trebuie sa ne uitam la noi inainte sa-i privim pe ceilalti. Da, sa ne uitam in oglinda, sa ne multumim pe noi, sa vedem cine suntem, sa ne judecam pe noi, sa ne cercetam. Si apoi pe ceilalti. Daca tu nu stii cine esti si ce vrei, atunci ce pretentii sa ai de la altii? Sau cum vrei sa-i cunosti pe ceilalti?

Totul va fi bine. Asta trebuie s-o zicem mereu. Trebuie sa avem mereu incredere. Si poate ca nu ne va parasi speranta. Poate ca vor patrunde razele de soare in coliba saracacioasa si intunecoasa in care ne aflam. Poate ne scoate cineva de acolo, la lumina. Scoateti-ma la lumina…

Pentru ca vreau sa vad din nou, in culori, lumea…

Si se pare ca n-a fost asa…

Hmmm…oare calculatorul poate ajunge la un stadiu de asa-zis “drog”? Se spune ca, cu cat iei mai multe, cu atat devii mai dependent. Si se pare ca eu nu am avut de lucru decat sa ma simt si mai atrasa de “faza” asta cu bloggaritul.
Nu dorm. Imi pare rau de mine. Aberez. Nu ma tin de cuvant.

Vreau sa va zic ceva. Bloggariti, dar in limita timpului disponibil. Si nu patrundeti in viata asta ireala. Nu va faceti prea multe iluzii. Nu va pierdeti timpul…Nu stiu ce timp e pierdut si care nu, dar daca nu te ia nimeni in seama, pot sa zic ca e pierdut. Poate ca scriu pentru mine. Poate ca scriu ca sa vad ce “talente” am eu. Nu stiu…Dar imi place sa scriu. Imi place sa ma exprim cat se cuvine artistic, pentru ca in mod normal nu prea o fac. Sunt prea timida. Detest asta. Nu-mi pot da drumul prea usor gandurilor, nu sunt genul care scoate multe pe gura fara sa gandeasca. Bine, mai fac si asta. Nimeni nu e perfect, si cred ca o stim cu totii prea bine. Incep sa cred ca totul devine un monolog aberant, in care nu exist decat eu cu iluziile mele, cu conceptiile mele, cu principiile mele, cu propria mea incercare de a ma face un om mai bun, si de a-mi intari increderea in mine. Nu stiu ce fac…
Acum ma voi tine de cuvant, pentru ca am vointa. Si mi-e somn. Ce ciudat, nu? Parca devine un jurnal…

Fara sens.

Hmm…ma cam doare capul, sunt extrem de obosita, si mi se inchid ochii, si m-am apucat sa mai scriu ceva pe blog. Asta dupa ce am citit niste bloguri si poate mi s-a facut iar pofta de scris.

E ciudat, caci atunci cand iti place ceva sau cineva (nu e vorba de atractie intre sexe), parca vrei sa simti si tu ceea ce simte persoana respectiva, sau poate ai vrea sa fii in pielea ei, sau, mai exact, ai vrea sa fii ca ea. Si poate ca asta s-a ascuns mereu in fiecare din noi. Vrem sa fim ceea ce ne place. Si incercam. Sau nu.

Dau si o explicatie pentru titlul blogului meu. Sport de degete…asta face omul foarte des. Si sportul de degete cel mai modern este cel al jocului pe taste. Al tastatului in sine. Si e ciudat ca masinariile si aparatele devin indispensabile. Nu mai suntem cei de altadata.

Am devenit cam “addicted” de calculator. Intr-un fel, imi pare rau. Mi-ar placea sa dau mai departe la politehnica poate, si poate ca as vrea sa ma ocup de domeniul informaticii, dar am spus “NU”. Am zis “NU” pentru ca mi-e mila de ochii mei. Nu vreau sa ajung oarba. Si credeti-ma, am un caz in familie si stiu cum e. Si ar trebui sa-mi fie invatatura de minte.

Bine, poate ca postul asta are sens pana la urma. Poate e cate ceva bun in oricine sau in orice. Nu stiu…

Dar acum cel putin mi-e mila de ochii mei. Hai pa-pa si noapte buna!

Gura-cavitate bucala, cu 3 functii

Dupa titlul asta, ati zice ca vreau sa analizez un subiect la medicina…sau sunt la ora de bio si ne da profa lucrare… Nope, va inselati.
Imi place filozofeala corcita cu stiintele exacte. Imi place varza ! Si varza de mancat, si varza…varza. Dar nu orice fel de varza, ci una buna, reusita. Exista si varza reusita, nu stiati? Hey, hai sa fim seriosi… Daca folosesti neologisme da bine…Dap, si “zice lumea ca esti om mai destept, mai cu carte”. Era o metafora va sa zica…
Deci, vreau sa tratez aici…gura lumii…oh da. Cea mai nenorocita dintre toate. Am citit o nuvela numita astfel. Nu-mi mai amintesc mare lucru din ea, dar ce stiu e ca avea o morala. Si cred ca aceasta morala era aceea gen “I don’t give a f***”, sau “sa lasi lumea sa vorbeasca” , gen “cainii latra, ursu’ merge”. Dap, lumea spune multe, si barfa se extinde asa de usor…
Urasc barfa. Aaah, cat o urasc…Bine, poate o mai practic si eu uneori. Dar nu pot sa spun, propriu-zis, ca barfesc, pentru ca eu nu fac decat sa trasmit “stiri” unor prietene. Dar nu as inventa niciodata ceva doar ca sa fac rau cuiva…Mi se pare o modalitate de foarte extra mega hiper prost gust.
Nu pot sa zic ca mi s-a intamplat chiar azi asa ceva, doar ca azi vreau sa vorbesc despre asa ceva. Pentru ca asa vreau, pentru ca m-am saturat sa-mi pese de ceilalti.
Gura multa cred ca nu o suporta nimeni… Cine stie, poate un om asa de calm si de impacat cu sine incat stie sa ignore. Sau un om care are de-a face cu teologia…deci, nu un om obisnuit.
Ma ranesc vorbele destul de usor, sunt fragila, sunt sensibila si nu suport asta la mine…Am vrut uneori sa fiu de fier, de otel, sa nu ma mai doara, de fapt sa ma doara UNDEVA, adica sa nu-mi mai pese, sa zic ca vorbele nu-s nimic, ca sunt niste prostii. Ah, dar eu sunt o fetita mica si “smiorcaicioasa”. Gata, m-am saturat…Si totusi, o mai fac. Nu ma invat minte. Nu stiu ce mi-ar trebui sa ma-nvat minte.
Dar urasc gura multa cat cuprinde…Nu sufar persoanele care nu se gandesc la ceea ce spun, care nu trec odata prin procesor ceea ce tocmai le-a iesit pe gurita aia dulce si scumpa, pupa-o-ar mama . Nu suport persoanele care inventeaza, si care nu sunt in stare sa-ti spuna ceva in fata. Ma placi, bine. Nu ma placi, iar bine. Spune-mi domne, n-o sa-ti port pica. Bine, nu stiu ce curaj as avea eu…Dar nu cred ca am urat vreodata vreo persoana. Nu ma caracterizeaza asa ceva. Poate ca am mai fost extrem de suparata, poate ca am mai vrut sa comit vreun pacat mare a.k.a. crime (doar ca nu as fi fost in stare de asa ceva, duh!), poate ca am avut ceva cu unele persoane si nu le-am zis, pentru ca nu as fi vrut sa aiba si ele ceva cu mine din cauza ca poate eu aveam ceva cu ele. I like to be peaceful. Peace, maaaaaaan >-! Porumbei albi, ramurele de maslin. Sau ceva de genu’.
Nu sunt nici foarte sociabila, desi imi place sa fiu draguta cu lumea. Sunt si “io” mai timida, acu’ nu va luati de mine ca sunt si “io” mica . Asta sunt eu, mi-e uneori greu sa ma exprim, sau poate ca am o teama sa nu scot “porumbei” pe gurita, vreo perla ceva… Nu imi place sa ma fac de ras. Asta ma face mai putin sociabila…de fapt e decat unul din acele motive. Da, actually, mi-e un pic frica si de ce zice lumea. Imi pasa. Pentru ca stiu ce inseamna barfa, desi nu ar trebui sa-mi pese si incerc sa fac asta cat mai putin, incerc sa fiu mai indiferenta.
Hai sa lasam gura multa deoparte si sa fim putin mai intelepti, shall we?

the Unnamed feeling Part 2…

Ahh, nu iar…stii ca atunci cand esti fericit, ai da orice sa se mentina mult timp. Si cand esti fericit poti sa cazi mult mai usor…

Azi am avut cativa nervi. Ah, urasc sa urasc, urasc sa am nervi, urasc sa ma cert. Mereu cand fac asta, ma consum. Si imi fac si mie insami rau, intr-un fel. Ma doare inauntrul meu, ceva vrea sa explodeze, sa se elibereze si nu gaseste calea. Si pana la urma iar ma mai calmez…

Furia e un sentiment asa de groaznic…si simti ca totul se aduna in mintea ta, tot ce ai indurat, vrei sa pui capat, urli, incerci sa te simti mai bine, vrei sa-ti arati si tie insati ca vei fi liber.

MA DOARE CAPU’…Pftiu, dati-mi un antinevralgic ceva, o aspirina, un paracetamol. Nu suport pastilele, kids. Si daca ma dau cu capu’ de pereti nu-mi trece :-J. Migrenele astea ma nenorocesc, pentru ca vin de la “sursa”. Hai, nu fiti ironici, “asta inseamna ca am”, daca ma doare…

Incerc sa ma linistesc…hai sa aberez. Poate imi trece. Vreau sa-mi treaca!!! Okay, poate ca ar fi momentul sa mai filozofez un pic. Ce ziceti? Hai, acolo, o filozofeala mica…

Vacanta…

Se pare ca plictiseala apare adesea in viata unui elev, in vacanta mare, cand sta acasa si nu prea pleaca din oras, cand are multi prieteni plecati si nu e genul care sa umble prin cluburi, sa dea party-uri, sa aiba parte de betii si tot felul de traznai. Daca e istet, se descurca. Isi ocupa timpul cu ce poate. Si eu sper sa ma descurc. Sper sa nu ajung sa lenevesc pur si simplu. Nici nu am de ce. Vreau sa fac ceva, vreau sa stiu ca am facut ceva.

Poate ca uneori vreau sa plec…cum am mai spus, ceva ma tine aici. Eu simt asta, nu stiu cine mai simte la fel ca mine. Si poate ca daca n-ar fi acest “ceva”, nu as mai sta aici, ci m-as plimba , probabil cu ai mei, pe nustiuunde, prin nustiuce oras.

Si uite ca acum nu regret asta…nu o regret pentru ca profit de timpul asta, cat am “ceva”-ul aproape. Pentru ca presimt ca altadata nu o sa mai fie asa de aproape, sau poate n-o sa-mi mai fie la fel de usor. Ahh, e ciudat pentru ca nu am mai simtit asa ceva pana acum. Si mi-e greu sa recunosc, dar am devenit mai profunda, mai sensibila, dar si mai puternica in acelasi timp. Acum mai am o luna si ceva in fata, o luna din vacanta de licean. Licean care a trecut de “bobocie”. Ahh, anul trecut pot sa spun ca am avut parte de o vacanta frumoasa. Poate stiu si care au fost motivele…Cert e ca mi-a ramas intiparita, intr-un fel, vacanta aceea. Si acum o simt in adancul sufletului meu, stiu ca atunci am inceput sa fiu un alt om…Acelasi, dar totusi s-a schimbat ceva in viata mea. Si ma bucur de asta, si sper sa fiu fericita. Cine stie “E.M.I.L-Copacii infloriti” poate ca si-ar da seama ca ma indentific putin cu “personajul”.

Si vreau sa pastrez emotiile acelea, vreau sa fiu inocenta si sa-mi pastrez o primavara in suflet…

Pana una alta, it’s summer, so let’s have fun.

Deep.

Very weird. Eu, pentru mine. Why? Pentru ca “I’m too deep”. Da. Pentru ca acest blog a devenit asa de ciudat. Pentru ca incep de undeva si sfarsesc pe-acolo, dar tot invartindu-ma. Pentru ca filozofez. Pentru ca ma leg de atatea lucruri. Pentru ca incerc sa imi exprim atatea idei care imi vin asa , dintr-o data, in minte, pentru ca nu am copiat de nicaieri, pentru ca nu scriu si apoi tai intr-un caiet, ci pentru ca tastez aici, in fata monitorului, tot ceea ce imi trece prin cap si consider ca merita scris. Ma simt asa de profunda. Pentru ca, poate, bucatile acelea de om intelectual din mine vor sa iasa la iveala. Si poate ca mie mi-a fost lene sa le afisez, pentru ca asa fac de obicei. Vreau sa fiu mai simpla uneori. Dar simplitatea asta este simpla pentru ca a fost descifrata, pentru ca a fost dezlegata, descurcata din ghemotocul de idei complicate. Complica simplul si inlesneste complicatul, pentru ca asta te face, din nou, om. Pentru ca stii ca poti.
Hai noroc, cui ii place filozofeala si nu adoarme aici, sa ramana. Daca vrei o “EU” mai putin complexa si mai putin complicata, asteapta pana ce imi va fi dor de simplitate. Pana atunci, multumeste-te cu ce ai, sau nu. Te invit la o filozofeala, la o discutie despre life&death, good&evil, love&hate, si tot ce vrei tu. Imi place asta pentru ca asa sunt eu, vreau sa stiu ca omul poate mereu mai mult.

Familia “De ce?”

Multumesc celor de la Jetix pentru ca au avut acest desen in vedere. Pacat ca nu il mai dau. Cred, nu sunt sigura, pentru ca nu m-am mai uitat la desene de vreo 2 ani. Si nici la Tv nu prea ma mai uit.
Era un desen educativ, si cred ca le prindea bine copiilor care il urmareau. Era si simpatic pe deasupra.
Hmm…familia “De ce?” e un neam mai mare. Zic eu. Cate intrebari incep cu “De ce?” Cate intrebari exista? Cu siguranta, nu putem raspunde la aceste intrebari.
Dar intrebari ne punem mereu. Am mai zis de ce. Omul e in permanenta nevoie de cunoastere.
Si motive cautam cu gramada. Ah, acum poate ca dau in gramatica, si-i multumesc fostei diriginte pentru ca a bagat atata gramatica in noi…Cautam complemente circumstantiale de cauza. Pentru ca “cauza” are “efect”. Pentru ca ceea ce se intampla determina cate ceva. Pentru ca vrem sa stim de unde a pornit totul. Pentru ca vrem sa stim DE CE E ASA si nu altfel.
Eu am creat lumea? Tu ai creat lumea? Si atunci, de ce ma intrebi pe mine, de ce intrebi pe tine, si nu intrebi pe Cel care ar fi in stare sa iti raspunda. Si sa stii ca poate nu-ti va da raspunsul la care te-ai fi asteptat. Dar incearca sa-l intrebi…
Si chiar as cere celor de la Jetix sa readuca desenele alea de categoria “Goldies”, pentru ca si copiii de acum au nevoie de adevaruri in viata, au nevoie de lucruri simple si frumoase, au nevoie de “desfiintarea” violentei din desene.
Hey, Walt Disney avea niste desene super. Si Warner Brothers se pricep. Si sunt multe alte “clasice”.
Postul asta vrea sa fie o combinatie intre sens propriu si metafora…pentru cine crede ca iar aberez. Bine, bine, chiar aberez ))!
Hai, sa fim seriosi, familia “De ce?” e un opt intors. Cine a facut intervale la matematica stie )! Intrebarile sunt infinite, mai pe sleau. Si cei care pun intrebari merita cinstiti. Atata timp cat pun intrebari, ii intereseaza. Si atata timp cat stii ca nu sunt indiferenti, merita cinstiti. Traiasca intrebarile, caci fac din Homo Sapiens Sapiens mai mult decat o denumire stiintifica data unei fiinte oarecare. Suntem oameni! Hey, stiati asta deja, dar incercati sa priviti ceea ce inseamna cu adevarat asta. Uitati-va la voi, oamenilor! Bine, si eu ma uit la mine…Da, suntem oameni, isn’t that great? Vrei sa fii altceva? Vrei sa traiesti ca altcineva? Nu, iti zic eu. Si poate ca daca vezi ceea ce inseamna cu adevarat sa fii om, nu vei mai privi viata asa de pesimist. Daca ai vedea ce inseamna jungla, ce inseamna lupta pentru supravietuire, ai crede altceva. Dar sa vezi pe pielea ta. Dar, din pacate, asta e aproape imposibil.
Hey, tu, simte-te bine pentru cine esti, caci altul poate ar vrea sa fie ca tine. Simte-te bine pentru cine esti, nu te mandri, caci nu vei starni nimic mai mult decat o decadere a acelui EU din tine.
“De ce ai scris postul asta?”
“Ca sa ma intrebi tu.”
Raspuns comun pentru familia “De ce?”. Un raspuns atat de comun, dar cu ceva insemnatate.

Pentru ca exista. Daca n-ar exista, nu ar mai fi un “de ce?”. Daca vrei sa vezi cu adevarat profunzimea din existenta, caut-o. Nu ma intreba cum, pentru ca incepand cautarea, vei afla singur.

My Guardian Angel

Crezi in ce nu vezi? Atunci, esti o persoana deosebita. Da, puterea de a crede ne depaseste pe multi. E greu sa ai incredere, e greu sa crezi. E greu pentru ca stii ca nu poti sa stai deasupra Terrei si sa privesti tot ce se intampla. Dar sa crezi in ceea ce nu ai vazut sau in ceea ce nu poti sa vezi, sau in ceea ce nu ti-a fost dat sa vezi te face pe jumatate om. Ca sa fii un om adevarat, trebuie sa stii sa sortezi totul. Desi asta este uneori imposibil…E greu sa crezi, da… E greu cand stim ca trebuie sa avem o limita pentru a crede.
Si totusi, crezi in fapturi nevazute? Mai exact, crezi in ingerii pazitori? Daca da, atunci te-ai gandit vreodata ca i-ai putea vedea, le-ai vorbi si ai putea sa-i intrebi tot ce ai vrea sa stii? Te-ai gandit ca ai putea sa-l intrebi ce parere are despre tine, daca te considera un om bun, daca el chiar a vrut de la inceput sa te pazeasca, daca inca mai vrea sa te pazeasca, daca nu se simte ca un babysitter care sta pe langa un copil obraznic, rasfatat sau daca el crede ca vei ajunge in Rai. Te-ai gandit ca el e cu tine in cele mai intime momente, ca el aude ceea ce gandesti, ca el vede mereu ceea ce faci – ti-ar fi rusine de el? Ma gandesc ca vede ceea ce scriu, si poate se bucura ca vreau sa scriu despre el. Desi nu stiu cine e, nu stiu ce e, cum arata exact, stiu ca are aripi, de fapt stiu ca este un asa-zis om cu aripi, desi nu e om intr-adevar, pentru ca oamenii sunt altfel, ei pot sa greseasca. Si gresesc foarte des.
Da, nu ii cunoastem, nu ii vedem, dar ei sunt mereu cu noi. Ai putea sa-i renegi? Ai putea sa te gandesti in fiecare moment ca te vede, ca sta langa tine, ca te “pazeste”? Ai vrea sa-l intrebi daca ar fi suparat pe tine pentru ceea ce ai facut, ai vrea sa-l intrebi daca e bucuros pentru tine, daca el crede ca esti special, daca el crede ca tu crezi cu adevarat in el. Vrei sa-l vezi, ca sa stii ca el exista. Dar nu e nevoie. Te-ai gandit vreodata ca, daca l-ai vedea, ai trai mereu cu spaima ? Asta-i adevarul, daca ai sti ca el e mereu acolo, poate ca ti-ar fi rusine sa faci si cele mai normale lucruri, gandindu-te ca e o fiinta care te vede. Si ti-e rusine. Nu ai nevoie sa-l vezi. Pentru ca asta te-ar schimba prea mult. Te-ar face prea grijuliu. Poate ca ar fi bine sa fii asa, dar ti-ai schimba complet viata. Vrei sa ti-o schimbi? Doreste-ti sa-l vezi, si nu in vis, ci stiind ca ai ochii deschisi si ca el e acolo, si tu chiar il vezi. Il vezi cu ochii tai. Roaga-te sa-l vezi. Vrei sa te schimbi asa de mult? Poate ca nu e cazul. Tot ce trebuie sa faci e sa crezi in el. De restul se ocupa el. As vrea sa-i multumesc pentru tot, as vrea sa stiu daca fara el as mai fi asa cum sunt acum, as vrea sa stiu de cate lucruri “m-a pazit”…Si stii ca el ti-a fost trimis pentru a te proteja. Daca am vedea in mai multe dimensiuni, daca ochii nostri ar vedea tot ce ar vrea sa vada, poate ca nu am mai fi oameni. Cum vede o pasare colibri? Cum vede un catel? Cum vede un elefant? Cum vede o balena? Parca totul se rezuma la propria persoana, pentru ca depinde de noi cum privim lumea. Daca am vedea ingerii, poate ca ar trebui sa fim macar pe sfert ca ei, ar trebui sa fim prea puri, sau ar trebui sa avem nevoie urgenta de convingerea ca ei exista, pana nu e prea tarziu. Si ma multumesc cu faptul ca exista, desi nu il vad, si poate ca pare pentru unii o poveste pentru copii, o fantezie, un basm. Si realitatea a degenerat in fictiune… Dar de la realitate a pornit totul. Nu putem avea o imaginatie cat Universul, pentru ca nu suntem asa de MARI. Nu suntem decat Oameni. Si tot ce ne imaginam porneste de aici, din ceea ce percepem, ceea ce auzim, ceea ce vedem, ceea ce simtim.
Daca ne-am imagina ingeri, ar trebui sa stim de unde a pornit aceasta “Imaginatie”. Cauta tu o explicatie, haide. Ei exista, pentru ca nu iese fum fara foc, si poate ca povestea cu Mos Craciun are si ea o origine anume.
Da, ei exista, desi mintea umana nu ii accepta mereu…Naivitatea e pentru copii. Si totusi, sa fii copil e ceva sacru.