Constat ca am crescut, m-am maturizat. M-am schimbat. Si mi-e greu sa fac unele lucruri pe care le faceam inainte. Poate pentru ca nu mai sunt eu.
Unde-mi sunt cuvintele jucause si inocente, aruncate pe hartie, cuvinte care se potriveau sau care se straduiau sa se potriveasca…cuvinte care se alergau din ce in ce mai repede, pe masura ce totul devenea mult mai intens…pe masura ce sentimentele capatau profunzime, pe masura ce expresivitatea atingea norii? Unde-mi este inima poetica, sufletul de poet, spiritul liric? Zace in mine oare, hibernand dupa atatea lucruri care m-au transformat, fiind partasa la excesul de “ingrasamant” al timpului, care ma face sa ma simt din ce in ce mai mica, mai neinsemnata? Totul trece asa usor pe langa mine. Ma pierd. Si mi-e teama sa reinviez sufletul meu liric. Vreau ca poetul din mine sa nu piara acolo, dar nici in afara cochiliei mele. Vreau sa nu ma trezesc ca am facut vreun rau fiind prea expresiva. Vreau sa simt ca totul are sens. Vreau sa dau reflexe colorate unor ganduri care se ascundeau in intuneric. Vroiam sa le scot la lumina, dar mi-era teama sa nu fie soarele prea puternic si sa le arda, sa le distruga, sa le topeasca. Sa nu ramana decat un fum care ma asfixiaza.
Mi-e frica sa ma exprim. De ce? De ce nu pot sa-mi desfac catusele, cand am cheia la picioare? De ce?
Sunt o lasa. Ar trebui sa spun lucrurilor mereu pe nume. Ar trebui sa nu mai stabilesc dinainte ce spun si, cand vreau sa ma exprim, usa este blocata. Degeaba aveam cheia si deschideam poarta din cand in cand, daca acum, cand trebuia sa ies neaparat, s-a blocat usa. Cum mai ies de-aici? Cum o s-o mai scot la capat?
Vreau sa ma implic in ceea ce conteaza mult pentru faptura umana. Pentru ceea ce conteaza cu adevarat, mai presus de toate banalitatile. Iesim din cotidian. De fapt, hai sa exploatam cotidianul, ce ziceti?
Putem sa exploatam cotidianul in atatea feluri, nu-i asa? Depinde de persoana care il exploateaza. Depinde de ce vrei sa te legi. Pot sa ma leg de starea mea de spirit, pot sa ma leg de ingredientele unor alimente, de boli sau de probleme de sanatate, de fenomene care la prima vedere par asa de cunoscute, si care isi au si explicatie rationala. Avem ce sa exploatam. Avem, caci ne-a fost data o Terra mare si suficienta pentru toti. Doar ca unii o exploateaza in asa hal incat ea devine anorexica, subnutrita.
Ok, sunt ciudata. Sunt ciudata prin felul meu de a imbina toate lucrurile care pentru mine joaca un rol destul de important. De fapt, de ce sa nu recunoastem, ca un om ar trebui sa stie cate putin din toate. Chiar asta urmaream eu de fapt. La ce bun sa pot sa mananc decat, daca nu stiu sa si beau? Cam asta vreau sa subliniez. Conditia mentala a omului inteligent presupune cat mai multa stiinta. Si nu vreau sa spun prin asta ca trebuie sa stam numai cu nasul in carti. Cartile sunt foarte bune. Atata timp cat nu exageram. Oricum, nu cunosc pe nimeni care a murit din citit 
).
Ahh…la ce bun sa scriu asa de mult, caci stiam ca voi bate campii. Vedeti voi, in proza e destul de usor sa pierzi esentialul. Poezia e numai suflet. Poezia e perceptie de mediu a poetului. Poezia are ca drojdie multe psihologii. Poezia e si ea o arta, nu-i asa, copii?
Vreau sa mor poet. De fapt, vreau sa mor artist.
.